INSPIRATIE
Oare cum sa
incep?Acesta este cel mai ostenitor lucru cu putinta.Nicicand nu am fost
constienta de adevaratul meu potential, in a indeplini un obiectiv aparte.Astfel
ma pierdeam in abis, sfarseam trista, ma
gandeam tot timpul cum ar fi daca...dar nu totul era cum intentionam.
Crima.Totul
sfarseste.Oare cum sa trag de timp cand
tot ce am in gand e faptul ca regret ca nu am facut aia, aia si aia.Nu am de
ales.Merg inainte. Beneficiez de tot ce ma inconjoara, ca mijloc de
inspiratie,spre exemplu , privesc un mirific peisaj de primavara,destul de
calduroasa, cu flori,iarba,un parc cu batrani care stau pe bancute depanand
amintiri din copilaria lor, si un lac in care se scalda copilasi,cerul oglindindu-se
il el.Acest gand genereaza aparente intrucatva adevarate despre zbuciumul
interior al oamenilor.Dar nu are nici un sens ce spun.Evident.Nici nu trebuie
.Asa se pot gasi mai multe moduri de interpretare...aceasta poate fi o
adevarata cale pentru a indeparta plictisul din viata noastra monotona.Privesc
cerul.Oare ma poate inspira?Poate e doar o iluzie.Ce e cerul pana la urma?De ce
e albastru?De ce imi aduce aminte de persoanele care imi lipsesc, de fiecare
data cand il privesc?Ei bine nu toate intrebarile au un raspuns.Poate nu unul
care sa-mi convina.Pornesc televizorul pentru a asculta muzica.O da!O metoda extravaganta
pentru relaxare.Ma intreb oare cantaretii simt ceea ce cant sau canta doar
pentru ca asta e meseria lor.Oare Joanei Jett chiar ii place rock and roll-ul
sau doar canta asa de dragul muzicii.Ei bine, cert este ca atunci cand fredonez
o melodie, pot simti pasiunea, dorinta arzatoare de a ma contopi cu muzica,
asemenea unei pasari calatoare, care poate zbura departe fara a-i pasa de
nimic.
Anii de
liceu s-au sfarsit.Sunt cuprinsa de un sentiment de dizgratie,pentru ca nu am
avut inspiratie la momentul oportun, dar poate nu aveam nevoie, am trecut peste
greutatile apasatoare ce s-au ivit prin drumul meu in viata.M-am folosit doar
de capacitatile mele, de care eram constienta.A fost o experienta placuta.Am
cunoscut persoane minunate.Pe intreaga durata liceului, opinea mea era ca dupa
liceu viata mea se va sfarsi, dar aceasta de abia acum debuteaza.E dificil.E
frumos.E interesant.Am avut sansa sa descopar multe lucrui noi, sublime, pe
care nu mi le-as fi imaginat nicicand.Am realizat ca oriunde ai merge, oamenii
sunt tot oameni. Ar fi gresit sa gandesc altfel.Oamenii raman oameni,
indiferent unde s-ar indrepta.Imi aduc aminte cum nimeni nu m-a inteles
vreodata, dar nici eu nu ma inteleg cateodata.Sunt o fire dificila, greu de
deslusit, nici eu nu m-as putea cunoaste in totalitate.
Soarta a fost
blanda cu mine.Am crescut intr-un loc minunat.Fara prieteni, fara anturaje.O
viata normala,obisnuita,desi deseori a fost trista.Am trecut peste toate.Nu-mi
pot imagina viata departe de acest loc, cu animale care imi lumineaza viata, cu
iarba moale de pe camp in care ma tavaleam si radeam,culoarea graului ars de
soare intr-o zi de iulie, sau chiar praful lasat in urma secerisului.Imi
amintesc si acum primele vanatai facute cand am invatat sa merg pe bicicleta.Nu
eram un copil razgaiat care sa-si bata parintii la cap toata ziua.Mi-am vazut
de de treaba mea.Am lucrat si am ajutat cat am putut.Ii surprindeam pe cei din
jurul meu cat puteam, dar ei, in schimb ma indemnau deseori sa tac si sa stau cuminte.Cui sa-i
pese ca eram o fetita cu vise mari?Cu siguranta doar mie.Mai tarziu am realizat
ca sunt inconjurata de persoane care ma sustin in tot ceea ce-mi propun.
Ma intreb cum
ar fi fost viata mea fara sa am cea mai buna prietena alaturi.Cu ochii ei
albastri ca cerul senin care parca isi cheama nori pentru a starni ploaia.Mi-e
teama sa ma uit prea mult in profunzimea lor.Poate imi amintesc de atmosfera
timorata de vara din anii copilariei, cand priveam cerul cu cel mai mare
drag.Adoram sa privesc norii, sa ma uit la umbra faurita de soare , pentru a-mi
da seama cat este ceasul.Cel putin, in vremurile acelea, nu conta pentru nimeni
faptul ca nu cunosteam care e stanga si care e dreapta, acum problema se
ingroasa.Mie frica sa recunosc ca am o fobie, deoarece nu stiu cum sa o
descriu,sa o explic sau sa o inteleg.
De ce nu ma lasa oamenii in pace sa meditez?
Urasc intreruperile.Stau.Ma rdic.Ma invart prin incapere si incep sa inlatur
toate gandirile rele.Ma gandesc la oamenii care au un caractez atat de slab ,
incat le e rusine sa recunoasca un adevar, o pasiune, o problema despre ei pentru
a nu fi luati drept idioti.Eu bine acest lucru nu e drept.Nimeni nu are dreptul
sa judece.Imi doresc sa am masina, sa conduc in cerc, sa vad cat timp pot sa
rezist observand lucrurile familiare de o multime de ori. Cu siguranta m-as
plictisi, daca aceste locuri, oameni sau sentimentenu ar fi captivante. In alta
ordine de idei, as vrea sa descopar enigme, ciudatenii ce nu pot fi
explicate.Ar fi un success.Nu sunt corecta.M-am pripit si am judecat gresit.Nu
pot declara ca ceva e ciudat doar pentru ca eu nu ii gasesc o explicatie
concreta, care poate fi inteleasa de toti.
De
nenumarate ori ma decid sa renunt la ceva sau la cineva si incep , cu spaima,
sa inlatur toate amintirile legate de acel ceva sau cineva, apoi regret.Am
realizat, evident, ca nu gandesc inainte de a actiona.Daca imi propun sa omor
pe cineva...asta fac...fara a ma gandi....apoi imi pare rau si nu inteleg ce am
avut in cap.Acesta e doar un exemplu...nu o sa omor pe nimeni, cel putin nu
intentionez acest lucru.
Cel mai mare regret al meu s-a nascut in
momentul in care am incercat sa ajut pe cineva dar eu , defapt, i-am facut rau,
fiind, poate, la un pas de a-i strica viata.Pana la urma nu s-a dovedit a fi
foarte rau, intrucat am avut prieteni pe cinste, pe durata liceului, care m-au
inteles, si nu m-au considerat ciudata.
Si din nou, ma
abat de la subiect.Dar care e subiectul pana la urma?A da....inspiratie.Ce ma
inspira pe mine cel mai mult?Tot ce ma inconjoara.E necesar doar sa dau frau
liber imaginatiei, la fel ca intr-un vis, dar cateodata visele o iau razna si
devin fara sens.Poate acesta este scopul lor .De nenumarate ori , asteptam cu
nerabdare sa visez, pentru a descoperi locuri noi, lucruri interesante si
persoanje de neimaginat.Cert este ca intotdeauna voi fi un inger nechibzuit care se mistuie spre
abis.
Astept.Dar ce
astept?Ei bine niciodata nu am avut raspunsul la aceasta intrebare,poate nu
exista ,sau poate... Sa presupunem ca deocamdata astept o sursa noua de
inspiratie.Asteptarea poate fi , poate, un remediu pentru suflet, o detasare
completa de lume, dar , in acelasi timp, o agoniseala ieftina.Cateodata,
sentimentul acela pe care il simt cand astept cu nerabdare ceva, este atat de
puternic incat nu as vrea sa ma lipsesc de el, asa ca astept...
