vineri, 13 decembrie 2013

Din nou

                                                    Din nou



Deci..am ajuns la concluzia ca,oricat de bun ai fi si oricat de mult te straduiesti sa faci lucrurile corect,pentru unii oameni nu e niciodata de ajuns.In orice caz, nu e bine sa dai crezare unui lucru sau unui fapt pana nu te convingi cu proprii ochi.Dupa o perioada incepi sa te maturizezi datorita celor mai intunecate lucruri prin care treci...dar nu vreau...incerc sa resping aceasta „maturizare”...vreau sa raman copil.
Trrrringgg bum bum bum...un sunet groaznic de asurzitor ma determina sa deschid ochii dimineata devreme.”Ce-as mai dormi”-imi spun mereu,apoi cobor treptele cu mare atentie.Spre surprinderea mea,jetul rece de apa ma desteapta...apoi sunt gata...gata pentru o noua zi.Zambesc...sunt fericita...sunt ca un copilandru care a primit o bombonica.Imi fac planuri zi de zi...pentru un viitor mai bun sau cel putin asa sper sa fie.Viata e ca un ciclu nebun.Incercam sa profitam si sa ne bucuram de fiecare clipa a zilei...dar timpul oricum trece...trece prea repede.
Stiu ca nu folosesc cuvinte fabuloase,dar asta nu ma face mai putin importanta in fata lumii si ,mai ales, in fata lui Dumnezeu.Ma tem.Stau si ma gandesc ca Dumnezeu mi-a dat acest noroc nebun in viata in schimbul unor lucruri...ce se va intampla apoi...ce se va intampla cand eu nu voi mai fi?Ce amuzant e acest sentiment care ma alina.E ca un cantec de leagan...ca acela pe care mi-l canta mama cand eram mica.Ce mult e de atunci...Am ajuns la 19 ani si inca visez la castele si printi calare pe cai albi.O fi normal?
Tot mi se spune ca de acum lucrurile au devenit serioase,dar ,oricat de serioase ar fi lucrurile., nu ar trebui sa uitam sa zambim si,mai ales,nu ar trebui sa uitam ca suntem oameni.Eu asta am in suflet...gandim pozitiv dar nu putem face asta tot timpul.Viata nu ne zambeste mereu...dar cand o face..o face din plin.
Acum zambesc...oare ii pasa cuiva?...oare ma vede cineva?Tot nu inteleg...de unde atata seriozitate?...de unde sa fac si eu rost?Nu am...pur si simplu nu pot fi ca toti ceilalti...sau sunt?Nici eu nu mai stiu cine sunt.Am devenit aceasta persoana...acest „adult”,cum imi spun ei,dar totusi mi-am pastrat sufletul de copil...un copil care isi primeste pedeapsa in functie de greseala savarsita...apoi greseste  mai departe, nu pentru ca nu e pregatit, ci pentru ca e inca un copil nechibzuit.Indiferent de varsta,culoarea pieli,inaltime sau tara din care provenim,toti suntem la fel...niste omuleti in aceasta poza...o imagine sclipitoare a vietii, a lumii insorite pe care ne-o intuneca soarta.
Oare ce se va intampla cu lumea daca eu nu as mai fi?Oare mai exista persoane care sa zambeasca chiar si atunci cand viata nu le surade?Aceste intrebari stupide si fara rost imi strabat mintea adesea.Poate dupa ce eu nu voi mai fi vor asculta toti ce am de zis...asa e mereu...asa a fost si cu bunicul meu.Tuturor le-a parut rau ca nu l-au ascultat.Intr-o camaruta rece...intr-un cosciug enorm(asa il vedeam eu),”dormea ” el.Toti imi spuneau ca a murit.O parte plangeau si o parte isi povesteau trairile.Eu ma uitam la el si nu intelegeam...cum?Nu puteam percepe acest fenomen.Ma asteptam sa deschida ochi.Sa se uite la mine cu zambetul lui fermecator si sa ma intrebe „ce faci?”Dar nu s-a intamplat..De ce?Mie imi pare rau ca nu l-am ascultat...ca nu i-am dat crezare vorbelor lui intelepte.
Nebunie curata...e foarte ciudat faptul ca nu prea imi plac unele persoane din jurul meu, dar atunci cand sunt departe le duc dorul.Imi dau incet seama ca imi seaca inspiratia din pricina lor.Gandurile-mi sunt pustii...”Voi sunteti de vina!Voi...de ce ati intrat in viata mea si acum plecati lasandu-mi un gol in inima?”Va veni si vremea mea sa stralucesc! Poate le voi putea demonstra ca nu sunt un demon al pacatului...sunt un copil.Nu ar fi trebuit sa ma incred in vorbele voastre goale...asa cum nici voi nu ar fi trebuit sa ma credeti cand am spus ca nu va voi duce dorul.Disputa neincrederii...zi de zi...asa am realizat ca persoanele cu care te certi cel mai mult sunt persoanele cu care te asemeni cel mai mult...de parca ti-ar fi dat viata...de parca ati fi crescut impreuna.Am o vaga amintire cu momentele in care ne intelegeam...atunci ne spuneam ca fara cearta nu exista iubire.
Liniste...va implor...nu mai vreau sa aud ca fac lucrurile pe dos...le fac dupa voia mea...sunt om...am si eu nevoie de atentie si iubire.Daca nu as gresi,nu ar fi nimeni langa mine sa-mi atraga atentia...nimeni nu m-ar observa...nimeni nu m-ar auzi cum strig „SUNT AICI!!!”.Ei asteapta sa gresesc pentru a-mi da atentie.
Poate uneori ,cand un om ar vrea sa-ti vorbeasca,ar trebui sa te opresti din goana ta nebuna pentru a-l asculta.Cuvintele sale s-ar putea sa te scoata din monotonia pe care o traiesti.Viata inseamna mult mai mult decat bani si avere...s-ar putea sa fi surprins cand intr-o buna zi a-i sa te uiti pe fereastra si vei vedea ca totul se surpa...se distruge doar privind...si atunci ce rost mai au toate?Ce rost a avut sa te zbati pentru aceste lucruri nesemnificative?E in zadar...STIU.Considerati ca ma simt jignita cand imi spuneti ca gandesc gresit...dar mie imi cresc si mai mult sperantele la o lume mai buna si mai ales...imi recapat increderea in fortele proprii.
De ce nu porneste?De ce nu ma asculta?De ce oamenii ma privesc desi nu ma pot vedea?priveste lumea cu credinta...din tot sufletul...tot ce e in jurul tau merita vazut, inclusiv EU,dar mai ales TU.Noi oamenii am incetat sa ne bucuram de calatorie si ne gandim doar la destinatie.Cum va fi?Cand va fi?Cert este ca drumul e mai plin de peripetii decat destinatia.Calatoria conteaza,nu destinatia.Daca i-am acorda mai multa importanta calatoriei nu ne-am mai plange ca „Vai cate ore am facut pe drum!” sau „Vai ce inconfortabil a fost in masina!”.Acest lucru ridica niste semne de intrebare,la care,din nou, nu am nici un raspuns...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu